Atunci când distanţa îmi va fi duşman...

Zilele trec cu nepăsare una după alta de parcă nici nu ne-ar observa pe noi, de parcă am fi incolori, invizibili şi fără grai...Ce le pasa lor?
Plictiseala îmi curge prin vene şi nu am cum s-o opresc, am sângele infectat de ea…
Camera pustie îmi creează o nervozitate exagerată. Mă uit în jur şi văd o mulţime de lucruri aruncate, întinse pe jos şi mă gândesc: cine oare a facut dezordinea asta şi ce se petrece de fapt?
Nu mai aştept răspuns, pentru că ar fi în zadar…
Îmi iau camera foto şi evadez...
Încotro să merg? Spre ce cărări să mă îndrept?
Ridic ochii spre cer şi abia acum observând albastrul senin al cerului realizez că peste câteva zile îmi va fi dor de camera pustie. Îmi va fi dor de primele zile de toamnă, de acele zile când eram acasă… acasă…
Ma îndrept parcă nalucă spre centrul oraşului şi între timp fac poze, o mulţime de poze, fotografiez orice: copaci, clădiri, copii, străzi, bulevarde, tot ce văd în jurul meu. Va veni o vreme când voi cauta aceste poze, cînd îmi va fi dor :de tine ,casa; de tine, oras; de tine…
Am o mulţime de poze…dar nu le descarc şi nici nu mă uit peste ele. Acum am prilejul să admir în realitate înca toate aceste locuri. Mă voi uita peste ele, atunci când voi fi acolo… departe, aproape în acelaşi timp; atunci cand distanţa îmi va fi duşman...