Traim in asteptare

     Zilele astea incep sa fie portionate la fel: portii de opt, zece sau chiar doisprezece segmente umplute cu o glazura din acelasi material ca si blatul . Au un gust amar si parca sunt seci, nu se mesteca si nici nu se digera prea usor. 

     Stomacul il simti plin, insa creierul tot fara energie este.  El cauta, cauta si iar cauta noi surse de energie. Adoarme uneori epuizat, viseaza urat si se trezeste in ziua ce urmeaza mai flamand decat se culcase, mai gol decat fusese. Creierul asta se misca mereu, adica gandeste si mereu ii trece prin cap sa se uite in calendar. Nu-i plac anumite zile din el si manifeste de obicei stari ciudate pentru aceste zile.

  Creierul asta care se misca atat de repede, uita de multe ori sa mai gandeasca rational, uita sa le spuna celor dragi cat de mult tine la ei, uita sa-si sune parintii inainte de somn si sa le zica: “ Mi-e dor” ...

 

Aveam nevoie de un motiv

Aveam nevoie de un motiv sa-mi transform ziua. Ceasul sunase prea rapid ca disperatul, patul m-a impins si m-a indrumat sa ma trezesc, apa de la baie s-a strambat la mine si a inceput sa curga repede, fugar si nervoasa pe fata mea. Ochii mei erau deschisi, dar dormitau. Ce inceput teribil de zi!

  Aveam nevoie de un motiv sa zambesc. Aveam nevoie de multa cafea, de mult fard pe obraz si de niste rock dat la maxim care sa-mi atinga celulele nervoase. Mai trebuia sa gasesc cartele de acces de la metrou si sa nu gresesc peronul. Am alergat, am gasit si uite-ma in sfarsit la munca.

 Aveam nevoie de un motiv. Ma uit pe pereti si caut un motiv. Deschid o carte, citesc cateva pagini, dar gandul imi sta la “ a gasi un motiv pentru a-mi transforma ziua”. Nimic, nu gasesc nimic. Celulele mele dorm, nu vor sa gandeasca, sau poate gandesc mai incet…

  Suna telefonul. La capatul celalalt al firului un glas somnoros, mai mult adormit decat treaz imi zice: “Buna dimineata! Inca visez cu ochii deschisi si iar intarzii”.

Zambesc, chiar rad cu pofta…Mi-am gasit si motiv ca sa-mi transform ziua...

Minute seci

  Când nu am chef mă ascund în carapacea mea de broască ţestoasă. Stau acolo o oră, două, trei. Iau un creion, trei coli albe şi încep să desenez: flori, copaci, iarbă verde, soare, oameni, feţe vesele sau mai puţin vesele.

  Îmi aduc aminte de copilărie, retrăiesc unele momente şi mă cuprinde nostalgia.

  Când nu am chef citesc poveşti cu zâne şi feţi frumoşi, cu alba-ca-zăpada şi cu motanul încălţat.

Mi-ai redat primavara...

Nu am banii pe care mi- aş dori să-i am, nu am job-ul la care tind, nu am ciorbă în fiecare zi la pranz, nu am o bibliotecă plină cu cărti şi timp suficient ca să mă destind...

De multe ori sunt tristă, îmi fac griji pe care nu are trebui să mi le fac, gândesc prea mult, acţionez prea puţin, irosesc timp pe lucruri inutile, visez prea mult cu ochii deschişi...

Sunt uitică, îngrozitor de urâtă, rece şi egoistă... Reuşesc însa să iubesc. În serile târzii privesc trandafirii roşii, te caut în mintea mea şi te îmbraţişez. Mi-ai redat primavara...

Un alt inceput de toamna...

Un inceput de toamna: cald, aparent frumos si primitor, dar curand ne vom trezi intr-o ambianta mult ploiasa, cu frunze care cad incet, putrezesc si raspandesc mirosul ademenitor in tot orasul. Ne vom trezi cuprinsi, leganati si sarutati de un frig rece, mult prea rece...

Un inceput de toamna... Oare cum va fi aceasta toamna? Ce-mi rezerva ea? Ce-mi va aduce? Ce-mi va lua?

Un inceput de toamna...

- NU!

E un murmur al noptii rece, cu pasi greoi si timizi ce se indreapta spre mine, Ma uit la el, ii rad,si ma intorc sa plec. Si totusi ceva ma retine acolo, ceva… De mai multe ori am tot incercat sa fug, sa plec si sa ma ascund pentru ca era cea mai usoara cale, era cea mai usoara evadare care de foarte multe ori imi reusise. Stiam deja etapele, le cunosteam prea bine, erau arhicunoscute si totusi … de data asta era imposibil… poate chiar inevitabil.

Vantul ma loveste in fata, imi usca cele 2 lacrimi care curgeau alene si se rostogoleau usor pe obrazu-mi vested. Ii cer compatimire si totusi nu primesc. Ma pune fata-n fata cu mine, iar eu ma intreb: de data asta ce mai fac? Cum mai procedez?

In cele din urma cred ca am gasit raspunsul…

- De data asta nu mai pot fugi… NU!

Alb si negru

Deseneaza-mi…deseneaza-mi in culori…

Dar nu vreau culori colorate, nu vreau verde, nici albastru, nici rosu…Vreau alb si negru. Vreau contrastul dintre ele- viata din ele. M-am plictisit sa te vad desenand nopti intregi pe ale tale hartii imense, lungi, albe si atat de dense. Desenezi o lume in care nu ma regasesc, desi asta e scopul…

Deseneaza-mi… Poate reusesti…

Timpul asta alearga ca dementul :|

Morning…

O cafea? O tigara? Sa-mi aranjez parul ciufulit? Sa ma uit pe geam sa vad de e soare, de e primavara afara? Sau sa ma uit in calendar ce zi e azi?

Nu stiu cat e ora, dar stiu ca e dimineata…

Nu stiu ce se intampla pe biroul meu, vad doar ca e dezastru total: un laptop sta timid si furisat printre mormanul de hartii aruncate aiurea, scrise, taiate, botite; alaturi se mai ridica triumfator un alt rand de carti: economie, ecomony, economics, adica tot economie… Pfff…pe ordinea de zi proiecte…multe si d toate.

Iar timpul asta fuge, alearga ca dementul…

Si azi puteam sa fiu in parc sa citesc una dintre cele 2 carti artistice care stau si ele ratacite undeva pe biroul meu sau puteam sa fiu intr-un oras indepartat sa-i admir arhitectura, insa nu azi si maine si poimaine am de facujt curat pe biroul....

Weekend frumos Voua tuturor!