Intalnirea cu EA

Azi la intersectia m-am intalnit cu EA. Era verde la semafor, iar noi  mergeam in aceeasi directie. Ea s-a uitat la mine, a clipit de cateva ori si a marit pasul.
- Hey, stai un pic! Opreste-te! am strigat eu.
In cateva secunde disparu. Nu stiu daca a mers spre stanga sau spre dreapta...Cert e ca aveam nevoie de acea intalnire. Nu ma mai vazusem cu ea de cateva saptamani bune. De obicei ma vizita noaptea la ceasuri tarzii sau dimineata devreme cand ma prindea cu ceasca de cafea alaturi. De cateva saptamani insa nu a mai venit, nu a mai stat de vorba cu mine, nu m-a mai cautat... Oare o suparasem cu ceva? Sau oare gresisem ritualul? Da... in zadar puneam intrebari pentru ca nu gaseam raspunsuri.

Imi continui drumul spre destinatia mea, cand simt prezenta ei prin apropiere. Simt cum imi atinge mainile si-mi zice:
- Copile scump si drag sunt mereu in preajma ta, mergi fara grija! Nu te-am parasit si nici nu te voi parasi...Voi fi mereu alaturi de tine!

Prin vene incepe sa-mi curga caldura ei- Inspiratie!

Au început să urle- celulele

  Mâna rece o pui pe creştet şi o laşi să alunece uşor în jos. 

Degetele tale ating buzele ce fierb sub presiunea sângelui. 

Mă desfac în mii de granule şi mă risipesc ca nisipul în deşert. 

Fiecare granulă din mine e compatibilă cu o celulă din tine. 

Fiecare celulă din tine urlă. 

Minute seci

  Când nu am chef mă ascund în carapacea mea de broască ţestoasă. Stau acolo o oră, două, trei. Iau un creion, trei coli albe şi încep să desenez: flori, copaci, iarbă verde, soare, oameni, feţe vesele sau mai puţin vesele.

  Îmi aduc aminte de copilărie, retrăiesc unele momente şi mă cuprinde nostalgia.

  Când nu am chef citesc poveşti cu zâne şi feţi frumoşi, cu alba-ca-zăpada şi cu motanul încălţat.

Istanbul, partea II

   Noaptea e aproape de noi. Decidem să hoinărim până târziu, să ne obosim picioarele, să putem avea un somn scurt, dar profund. Paşii se îndreaptă timizi pe străduţele laturalnice de parcă le este frică să nu distrugă feeria oraşului. Într-un tarziu ne retragem, picioarele sunt obosite, pleoapele sunt grele, corpul amorţit, stomacul plin iar mintea entuziasmată. Somn…

   Dimineaţă. De undeva din depărtare se aude o rugăciune. Oamenii din Istanbul se roagă. Ne pregătim repede şi fugim din camera de hotel, ne amestecăm printre ei, respirăm aerul lor, mergem pe străzile lor. Ei ne zâmbesc şi ne invită să le degustăm oraşul, să ne bucuram ochii cu ceea ce se numeşte oraşul situat pe două continente. “Furăm” tot ce se poate fura: facem sute de poze, mâncăm dulciuri turceşti, vizităm turnul Galata, Moscheea Albastră, Hagia Sofia, Grand Bazar-ul, Spice Bazaru-ul şi multe alte obiective turistice. 

   Timpul a expirat. Întindem palmele, deschidem larg ochii şi facem ultima poză cu privirea. O gravam adânc în memorie. Va rămâne timp îndelungat acolo, ultima poza, ultimele fracţiuni de secundă, ultimele senzaţii... 

                               Istanbul, m-am indragostit de tine…

Mi-ai redat primavara...

Nu am banii pe care mi- aş dori să-i am, nu am job-ul la care tind, nu am ciorbă în fiecare zi la pranz, nu am o bibliotecă plină cu cărti şi timp suficient ca să mă destind...

De multe ori sunt tristă, îmi fac griji pe care nu are trebui să mi le fac, gândesc prea mult, acţionez prea puţin, irosesc timp pe lucruri inutile, visez prea mult cu ochii deschişi...

Sunt uitică, îngrozitor de urâtă, rece şi egoistă... Reuşesc însa să iubesc. În serile târzii privesc trandafirii roşii, te caut în mintea mea şi te îmbraţişez. Mi-ai redat primavara...

Labirint

Ceva se intampla...Nu ma mai inteleg cu oamenii, ei nu ma mai inteleg pe mine, iar supararea isi face loc printre noi. Problema e in mine sau problema e in ei. Sau poate problema e in noi?...

Labirint al vietii: mii de drumuri, sute de usi, zeci si zeci de obstacole...

Plicul

- Scrie!

- Nu pot…îi zic eu şi îmi las ochii plecaţi în jos.

- Poţi, dar ţi-e frică… Încearcă să scrii. Te vei simţi mai bine, doar îti place să faci asta, eliberează-ţi mintea, eliberează-ţi corpul.

Îl văd cum se uită din milă la mine şi sufletul nu vrea să mai supraveţuiască. În câteva minute aud cheia rotindu-se în broasca uşii şi realizez că a plecat, că am rămas eu cu mine, noi două într-o cameră plină cu el.

În cele din urmă decid să nu-mi mai plâng de milă şi mă ridic. Mă îndrept spre bucatărie, iar acolo pe mica măsuţa mov, cel care a plecat mi-a lăsat micul dejun pregătit. Ce drăguţ! Alături găsesc şi un plic.

- Da, nu a avut curaj sa-mi spună că nu se mai întoarce şi mi-a lăsat mesajul în plic- primul gând care îmi trece prin minte. Nu deschid plicul, nu plâng, nu regret, nu… Savurez ultimele clipe cu el, micul dejun…

În cele din urmă îmi înfrunt teama şi deschid plicul. Rămân şocată. Cred ca o sa leşin.

“ Prostuţo, Te iubesc atât de mult. Am plecat la magazin după prajiturile tale preferate. Revin repede. Te pup”

Strâng plicul la piept, iar lacrimile nu încetează să curgă…

Un alt inceput de toamna...

Un inceput de toamna: cald, aparent frumos si primitor, dar curand ne vom trezi intr-o ambianta mult ploiasa, cu frunze care cad incet, putrezesc si raspandesc mirosul ademenitor in tot orasul. Ne vom trezi cuprinsi, leganati si sarutati de un frig rece, mult prea rece...

Un inceput de toamna... Oare cum va fi aceasta toamna? Ce-mi rezerva ea? Ce-mi va aduce? Ce-mi va lua?

Un inceput de toamna...

Se mai aud ecouri

Mă uit la tine şi îţi văd privirea cum se furişează fugar şi încearcă s-o evite pe a mea. Nu-ţi place să te privesc aşa...

Mă apuci încet de mână şi îmi zâmbeşti. Aş vrea să taci, să te văd zâmbind, să te privesc lung şi îndesat aşa cum îmi place mie. Dar cum, nu toate dorinţele noastre sunt întocmai, în cele din urmă tu rupi tăcerea. Mă întrebi o întrebare banală, încă una, apoi încă şi încă...Ajung să nu-ţi mai răspund....

Te enervează acest fapt şi devii supărat, dupa câteva minute deja te văd că ţipi la mine. Nu-mi dau seama de ce, dar în minutele următoare mă văd şi pe mine ţipând la tine.

Suntem doi nebuni în mijlocul străzii care ţipă unul la altul, şi ţipi şi tipi, iar în timpul ăsta eu mă gândesc la zâmbetul care era cu câteva minute pe chipul tău, mă gândesc că ai plămânii sănătoşi... Încep să lovesc şi te rog să încetezi.
--- Încetează!
Dupa un minut în care te uiţi bezmetic la mine, îmi iei mâna rece în mâina ta şi începi s-o săruti, dulce şi pasional cum ştii numai tu...
--- Iarta-ma! Îmi zici în cele din urmă şi mă cuprinzi la pieptul tău.
--- E ultima ta şansă, ultima...îti zic eu.
Îi sărut buzele fierbinţi şi mă întorc să plec. Azi nu vreau să te mai văd.

aripi frânte

Si…stii bine asta - am aripi frante, chiar daca mai zbor.

Zbor, dar nu cum mi-as dori, iar aripile ce-mi erau usoare odata, azi sunt grele, mult prea grele.

Imi iau avant, ating cu un zambet soarele, imi musc cu furie buzele si ma vad iar prabusita pe pamantul fierbinte...

Imi las amprenta

Imi place cum iti cade lumina pe chip, imi place sa stau ore in sir sa te privesc, sa te admir…

Eu…Tu… Noi… In juru-ne dainuie un parfum de lumanari arse, iar ambianta straina devine atat de personala, ambianta noastra.
Ce camasa misto ai, dar totusi lipseste un detaliu... Vreau ca rosul buzelor mele sa ramana acolo...

Te sarut incet si-mi las amprenta, rujul meu rosu…

Alb si negru

Deseneaza-mi…deseneaza-mi in culori…

Dar nu vreau culori colorate, nu vreau verde, nici albastru, nici rosu…Vreau alb si negru. Vreau contrastul dintre ele- viata din ele. M-am plictisit sa te vad desenand nopti intregi pe ale tale hartii imense, lungi, albe si atat de dense. Desenezi o lume in care nu ma regasesc, desi asta e scopul…

Deseneaza-mi… Poate reusesti…

Adio

Ti-am daruit dragostea mea,

Tu ai ales alta cale.
Ti-am daruit si viata mea,
Tu ai ucis-o dintr-o intamplare.
Stateam in sicriu si ma gandeam,
Zambeam, radeam, plangeam.
O, esti o minune!
mi-ai redat libertatea,
iar acum am aripi si zbor.
Zbor, zbor, nu ma mai intorc spre tine sa stii
adio…

1)

Prin soarele ce-mi urla deasupra, eu eram oarba, orbita de un intuneric ce exista doar in mintea mea…Era vremea sa renunt la povesti, sau cel putin asa credeam…Era timpul, pentru altceva…sau poate ca inca nu sosi acel timp desi eu fortam nota…
Poate ma grabeam aiurea? Ma grabeam sa vad soarele, care-mi urla deasupra…

cateva cuvinte in plus

Uneori refuz sa cred ceea ce vad, uneori cred in ceea ce refuz,

Uneori dorm dulce si pufos, uneori nu dorm deloc.

Petrec umbrele in care tu nu apari,

Dar ce conteaza …le petrec pentru tine.

Nepotrivirea

…Deschise incet usa crezand ca ea poate doarme. Nu ar fi vrut s-o trezeasca, prefera s-o vada acolo in micutul ei pat, dormind, visand, zambind…

Stia ca pe ea o deranja cand el se furisa pe langa usa ei s-o admire. Brusc devenea mai nervoasa fata de aceasta prezenta deloc straina…

Ea era eleva lui, el era profesorul de pian si atat. Atat ar fi vrut ei doi sa zica, insa privirile lor zburdalnice si cele 2 inimi nebune ziceau mai mult, mai mult si mai mult… Era o negare profunda in mintile celor doi, trosnea mintea ei de ganduri pline…Noptile stateau la geamuri diferite, iar cand intamplarea ii facea sa se zareasca unul pe celalalt tresareau, iar picioarele le deveneau neascultatoare; oglinda din maina ei aluneca incet si lent si devenea dintr-o data sute de bucatele mici, micute.

Incepea sa cante la pian.

El era in extaz cand o auzea, ea era mandra ca-I era ucenica.

Isi dorea sa-I cuprinda mainutele fine, in palmele lui mari, reci si zgripturoase.

Totusi era trecut de 37, iar ea decat o copila de 17…Ar fi putut sa-I fie tata, el se simtea insa in postura de iubit….

Ar fi putut sa plece, dar nu…el prefera s-o vada de la distanta in fiecare zi. Ar fi putut sa incerce s-o sarute, sa se convinga ca si ea simte la fel, dar…buzele ei erau prea senzuale pentru a-I simti cei douazeci de ani diferenta dintre ei. Si apoi el nu voia s-o vada suferind…Se intreba adesea cum de reusise sa se indragosteasca de o copila, de propria lui eleva ?

El continua s-o iubeasca in taina…

Si azi in indedepartatul orasel, se mai aude cantecul din odaita de la parter

E cantecul profesorului de pian…

Starea zilei de joi seara...

Radiez de o fericire care nu poarta nume, nu poarta cuvinte si nici prea multe sentimente...E o fericire dulce, dar obscura, poate fara viitor, doar cu un prezent neclar...

Ma cheama vara...

O camera goala in jurul meu, o camera plina de amintiri...

2 ani de studentie, 2 ani frumosi, tineri si minunati s-au sfarsit...am mai crescut cu un an...

ciudata ca de fiecare data plecarea, nostalgice clipele din urma...
Ce repede a trecut acest an...

Privesc pe geam si vad cum ma cheama vara, ma cheama soarele, ma cheama ...

Sa aveati o vara frumoasa...Sa ne auzim numai de bine!

Revin cu o noua postare cat de curand posibil.

Frumos vis de iarna

Seara nu puteam adormi, gandurile se roteau in jurul meu si alergau hoinar, ma chemau in lumea lor, ma strigau, ma copleseau…Totusi adormisem cu zambetul pe buze, frumoase vise se perindasera prin mintea mea.

Dimineata ma trezesc intr-un frumos vis de iarna. Incerc sa cred ca e adevarat si ca nu visez.

Campusul doarme sub plapuma zapezii.

Privesc pe geam, o clipa dupa alta, iar ochii abia reveniti la realitatea de dupa vise incep sa adulmece lacomi misterioasa priveliste. Imi simt inima de copil, o simt tresarind la fiecare fulg ce se asterne la geam, simt fiecare strop de bucurie ce mi se naste din inima, din cugetari si simtiri. Demult nu a mai nins atat de frumos, demult nu am mai ramas uimita de albul zapezii pure.

Ore…trec atat de repede…Ultima zi de facultate din acest an…Ce repede s-a scurs…

Totusi frigul isi spune cuvantul, il simt cum mi se lipeste de obraji, ma vrea sora cu el…Caldura sufletului il respinge...

Ma voi bucura de tine, Frigule, dar nu mai ai loc in inima mea, nu-ti mai pot fi adapost. E prea multa caldura acolo, prea multa…

Inca ninge…oare cat va mai ninge? E atat de splendid…Atat de divin.

Vreau pe partie cu saniuta. Vreau sa ne jucam cu zapada. Vreau sa alergam tinandu-ne de maina.

Vreau sa mai cred inca in povesti. Vreau sa mai cred ca iarna se intampla miracole. Vreau sa mai cred, in acest vis frumos de iarna…