Doi

Intre doi pereti  exista un singur drum...
Intre doua tari exista un singur zbor...
Intre doua zile exista o singura noapte...
Intre doua inimi exista o singura soapta...

Caut lumini şi culori

  Neuronii mei sunt grei precum plumbul topit la temperaturi înalte. Conexiunea dintre ei datorită condiţiilor meteorologice are mult de suferit în ultima perioadă: uneori îi văd leneşi, alteori somnoroşi sau plictisiţi, iar prin weekend-uri cel mai adesea gânditori. Prin ochi îi văd cum caută ceva pe pereţi,  caută cuie de care să se ataşeze sau vre-un punct de sprijin mai solid, sau poate o atmosferă mai caldă. Cert e:  caută…

 Neuronii mei gândesc, caută întrebări şi soluţii, caută lumini şi culori…

Aer mult prea imbacsit

  Caut prin cosuri de gunoi o punga goala, transparenta, dar curata. Vreau sa depozitez in ea mucegaiul zilelor ploioase, sa-l protejez de aerul imbacsit, sa-i redau  mediul favorabil de a se dezvolta.

Istanbul

 Partea I

Ne deconectăm de metropola bucureşteană şi evadăm. Luăm cu noi tot ce avem mai de preţ: zâmbetul, voia buna şi pornim în călătorie.

--Destinaţia?

-- Istanbul.

-- Scopul vizitei?

-- Evadare.

-- Durata?

-- Mii de secunde înfaşurate în voal de matase.

 

-- Bani?

-- Atât cât să ne ajungă.

-- Număr de picioare?

-- Opt.

-- Număr de eşarfe?

-- Cinci, toate vesele şi sclipitoare. 

     Avionul aterizează, iar ochii  dornici să mănânce mâncare proaspătă, încep să alerge în stanga şi-n dreapta. Vrem să lăsăm bagajele şi să fugim, să dansăm sub stropii de ploaie din Istanbul, să dansăm din buric, sa bem raki şi să calcam în Asia.

    Istanbul-ul ne întâmpină zâmbind, ne udă cu apă rece, semn ca suntem treji, că nu visăm. Ne invită la masă şi ne serveste cu ceai negru şi baclava. 

   Va continua

Mi-ai redat primavara...

Nu am banii pe care mi- aş dori să-i am, nu am job-ul la care tind, nu am ciorbă în fiecare zi la pranz, nu am o bibliotecă plină cu cărti şi timp suficient ca să mă destind...

De multe ori sunt tristă, îmi fac griji pe care nu are trebui să mi le fac, gândesc prea mult, acţionez prea puţin, irosesc timp pe lucruri inutile, visez prea mult cu ochii deschişi...

Sunt uitică, îngrozitor de urâtă, rece şi egoistă... Reuşesc însa să iubesc. În serile târzii privesc trandafirii roşii, te caut în mintea mea şi te îmbraţişez. Mi-ai redat primavara...

Carpe Diem

Deschide uşa şi intră repede salutând pe toată lumea. Îşi ocupă locul la birou şi începe să-şi facă programul pentru ziua respectivă. Are foarte multa treabă pentru ziua de astăzi: documente, şedinţe, întâlniri, rapoarte, statistici, însă nimic din toate acestea nu o înfricoşează. Îşi iubeşte munca. Îşi iubeşte rapoartele.

La cei 25 de ani ai ei, e fericită, aparent fericită. Nu e casătorită, însă are un iubit pe care îl iubeşte, respectiv şi el o iubeşte. Se văd de 4 ori pe săptămână, dar se ceartă în medie de 5, se întrec la telefon urlând unul la altul, când se revăd primele zece minute sunt armonie, pace şi dulceaţă, iar următoarele la fel de dulci: pahare sparte, vase aruncate, crize de isterie şi nervozitate, ţigări arse aruncate aiurea si două căni de cafea de mult răcite.

Ane- Marie afirmă de fiecare dată ca îl iubeşte mai mult decât ieri şi cel puţin la fel de mult ca şi mâine.

În dimineaţa asta şi- a propus să-l sune ceva mai târziu ca de obicei şi să încerce marele efort să nu se mai certe de la primele ore ale dimineţii.

Zece fără un sfert. Îşi ia telefonul, hotărâtă să îl sune, însă în cele din urmă se răzgândeşte. Poate încă doarme. Îşi reia activitatea, hârtiile şi documentele şi rămâne mult timp conectată cu ele.

Doisprezece şi un sfert. Ane- Marie se retrage să-şi servească cafeluţa şi să mănânce o ciocolată. Îl sună entuziasmată pe Darius. Darius se pregătea să plece şi el la nişte şedinţe. Îi face o deosebită plăcere să o audă, o vede calmă şi plină de viaţă, cu vocea ei suavă şi caldă.

- Ane-Marie, scumpo, te simţi bine? Te văd schimbătă...

- Darius, sunt bine. Sunt plină de viaţă şi vreau să împart această viaţă cu tine. Vreau să-ţi dau timpul meu ţie, vreau cioburile din bucătărie să dispară, vreau să cumpărăm un nou set de vase.

- De ce? Nu mai avem farfurii? Nu mai avem ce să stricăm?

- Darius, viaţa mea e prea scurtă pentru a o mai cheltui pe chestii inutile.

Ochii îi devin roşii şi ard. Buzele îşi pierd culoarea, iar glasul îi scade.

- Darius, viaţa mea are clipe numărate, hai să le dăm acestor clipe un nou parfum, o nouă aromă. Nu-mi pasă câte vor mai fi şi cum vor fi, vreau aceste zile să-ti aparţină ţie.

Labirint

Ceva se intampla...Nu ma mai inteleg cu oamenii, ei nu ma mai inteleg pe mine, iar supararea isi face loc printre noi. Problema e in mine sau problema e in ei. Sau poate problema e in noi?...

Labirint al vietii: mii de drumuri, sute de usi, zeci si zeci de obstacole...

Puterea si forta de a reusi

Puterea si forta de a reusi si de a depasi anumite obstacole sta in noi. Credem ca suntem doborati de ninsorile iernii sau ca frigul e prea rece, insa caldura vine din ultimele amintiri existente. Tocmai cand te crezi la pamant iti descoperi adevaratele limite, descoperi faptul ca nu esti atat de slab precum te stiai, ca nu esti atat de urat, precum te credeai. Din interiorul tau puterea de a lupta urla, striga la tine si iti zice sa te trezesti. Nu mai e timp sa stai pe banca de rezerva, nu mai e timp ca altii sa decida si sa actioneze pentru tine.

Acest timp a ramas in urma, iar in locul lui iti zambeste puterea si forta de a reusi.

Distribuitorul de zâmbete

Îi văd cum aleargă trişti, nervoşi şi furioşi. Sunt mereu în criză: de bani, de timp, de evenimente, de stări, de emoţii, de cuvinte. Criză... Mă amestec şi eu printre ei, folosesc acelaşi aer, acelaşi metrou, aceleaşi zile, formăm aceeaşi masă omogenă.

Zi de zi, din zori şi până noaptea târziu, de luni până duminică m-am angajat să împart zâmbete. Le distribui atât în pacheţele de dimensiuni mai mici, cât şi în cutii de dimensiuni mai mari. Nu-mi e frică sau teamă ca pot rămâne fără job, contractul meu ca distribuitor de zâmbete este pe o perioadă nedeterminată. Zâmbeşte pentru o lume mai bună! Priveşte viaţa cu mai mult optimism!

Carpe diem!

Silence

Te uiti in oglinda si plangi. Ai ochii rosii de lacrimile ce nu se mai opresc. Se rostogolesc pe cei doi obraji calzi. Vrei sa injuri, sa sugrumi ceva, sa fumezi trei tigari la rand, sa arunci un pahar de la etaj si sa auzi cioburile pe betonul inghetat. Simti ca corpul se dezintegreaza, iar o parte a lui nu mai reactioneaza la stimulii din exterior.
Iti bagi gandurile la penitenciar si cuprinzi capul intre cele doua palme.

In sfarsit e Liniste!

un strop de ironie

Miroase-a iarna… miroase-a piper rosu marunt macinat, miroase-a apa cu multa sare…

imi place apa amara, imi plac picaturile de ploaie, imi plac firimiturile de paine, imi plac umbrele ce se plimba pe pereti, imi place ploaia care ma uda pana la piele, imi plac molustele si reptilele…

imi place cand pleci si nu te mai intorci, e un sentiment atat de sublim…

cuprind la piept lipsa ta, ii surad si adorm linistita…

Răsfăţ

Domol si linistit apa fierbinte isi urmeaza calea spre cada rece... Pic cu pic o inunda, o incalzeste, iar cada prinde miros de levantica...
Arunc totul de pe mine, pornesc muzica, aprind lumanarile si dispar. Azi e ziua mea, sunt orele mintii mele, e timpul meu...

Răsfăţ... Pentru ca merit...

TU!

Decat o foaie si un pix si multe idei care curg rauri prin mintea mea. Incerc sa notez ceva, dar nu mai stiu literele, nu mai pot sa mai scriu. Mana imi aluneca, iar in minte imi rasare imaginea ta.

TU!

Toate se invartesc in jurul tau, prind contrast si devin pline de tine.

TU!

Imi musti buzele, imi mangai parul si ma saruti pe frunte.

TU!

Te ivesti in momentele in care nu sunt sigura de mine, cand nu mai cred in mine si cand simt nevoia de tine.

TU!

decembrie, 13

Aveam o raceala aiurita care pusese stapanire pe mine de cateva saptamani, ma istovise de puteri si ma aruncase in neant...Ma lasase acolo singura, pustie si rece...
Pe alaturi treceau mereu copii, adulti- femei si barbati si ma cercetau curiosi. Aveau atatea intrebari, iar eu nici un raspuns.
Imi repetam mereu ca e doar o stare si ca va trece ca oricare alta, dar nu mai aveam aceasta certitudine, parca ceva intervenise...

Nu mai era ca de obicei :)

emotie de noiembrie

... te cunosteam de cateva minute, dar aveam impresia ca te cunosc de veacuri, imi erai atat de familiar, atat de comun si obisnuit. Ziceai un cuvant, iar eu le stiam pe urmatoarele doua; zambeai- iar ochii mi se umpleau de emotie... Zile... Dulci si fantastice zile...

Nu m-ai pierdut…

Tinzi sa crezi ca am lacatul inchis si sunt plecata de acasa, dar nu sunt…

Imi place sa stau cu lumina stinsa, fac economie…

Te-am zarit de cateva ori prin preajma, dar pasii tai erau nesiguri, erau obositi de vreme si frig, mergeau alene…

Mi se dezgheata sufletul cand te stiu in preajma…

Nu m-ai pierdut…sau nu inca…

ca un val rece...

si rad toata ziua, poate prea mult, poate prea dulce, poate prea des.

si sunt vesela pentru ca am atat de multe lucruri, pentru ca am atatia oameni dragi,
pentru ca am sufletul plin de o aura calda,

dar...vin si clipe: multe si nenumarate cand dulcele devine amar, iar zambetul
dispare ca sters cu buretele;

si ma cuprinde un val, si vreau sa urlu, sa tip...


O, stare!...

Ca o diva in lumina reflectoarelor

Niciodata nu am iubit si nici nu mi-a placut dezordinea. In perioada asta insa a inceput sa-mi placa, chiar sa ma caracterizeze.. Totusi si dezordinea are o carizma aparte...Are o prezenta inedita, ca o diva superba pe o scena mare.

Are intreaga scena, se simte la ea acasa, ba chiar straluceste in lumina reflectoarelor...

Cutia uitarii

Odata ma iubeai... Iar azi m-ai ascuns in cutia uitarii...Ai inchis-o incet de parca iti era oarecum frica, si totusi ai inchis-o.

p.s Cel putin nu uita sa mai stergi praful uneori de pe ea...

Se mai aud ecouri

Mă uit la tine şi îţi văd privirea cum se furişează fugar şi încearcă s-o evite pe a mea. Nu-ţi place să te privesc aşa...

Mă apuci încet de mână şi îmi zâmbeşti. Aş vrea să taci, să te văd zâmbind, să te privesc lung şi îndesat aşa cum îmi place mie. Dar cum, nu toate dorinţele noastre sunt întocmai, în cele din urmă tu rupi tăcerea. Mă întrebi o întrebare banală, încă una, apoi încă şi încă...Ajung să nu-ţi mai răspund....

Te enervează acest fapt şi devii supărat, dupa câteva minute deja te văd că ţipi la mine. Nu-mi dau seama de ce, dar în minutele următoare mă văd şi pe mine ţipând la tine.

Suntem doi nebuni în mijlocul străzii care ţipă unul la altul, şi ţipi şi tipi, iar în timpul ăsta eu mă gândesc la zâmbetul care era cu câteva minute pe chipul tău, mă gândesc că ai plămânii sănătoşi... Încep să lovesc şi te rog să încetezi.
--- Încetează!
Dupa un minut în care te uiţi bezmetic la mine, îmi iei mâna rece în mâina ta şi începi s-o săruti, dulce şi pasional cum ştii numai tu...
--- Iarta-ma! Îmi zici în cele din urmă şi mă cuprinzi la pieptul tău.
--- E ultima ta şansă, ultima...îti zic eu.
Îi sărut buzele fierbinţi şi mă întorc să plec. Azi nu vreau să te mai văd.