Decat o foaie si un pix si multe idei care curg rauri prin mintea mea. Incerc sa notez ceva, dar nu mai stiu literele, nu mai pot sa mai scriu. Mana imi aluneca, iar in minte imi rasare imaginea ta.
TU!
Toate se invartesc in jurul tau, prind contrast si devin pline de tine.
TU!
Imi musti buzele, imi mangai parul si ma saruti pe frunte.
TU!
Te ivesti in momentele in care nu sunt sigura de mine, cand nu mai cred in mine si cand simt nevoia de tine.
TU!
Paharele ne sunt pline de vin, de un vin rosu, care imbinat cu o muzica supreba ar crea o atmosfera romantica, insa nu e timp de atmosfera romantica, acel timp e expirat.
Stam si ne privim, privim paharele si cerem cate o ceasca de ceai pe care avem pretentia sa o bem rece. Ceai rece fara zahar.
Mainele mele sunt inghetate, iar ceaiul rece imi usuca buzele.
Incerc sa te ating cu o privire, insa incepe sa ma arda, sa ma cutremure toata. As vrea sa ma arunc in bratele tale, sa ma cuprinzi si sa bem paharele de vin, insa vinul s-a incalzit, iar tie vinul cald nu-ti place…
Tinzi sa crezi ca am lacatul inchis si sunt plecata de acasa, dar nu sunt…
Imi place sa stau cu lumina stinsa, fac economie…
Te-am zarit de cateva ori prin preajma, dar pasii tai erau nesiguri, erau obositi de vreme si frig, mergeau alene…
Mi se dezgheata sufletul cand te stiu in preajma…
Nu m-ai pierdut…sau nu inca…
Niciodata nu am iubit si nici nu mi-a placut dezordinea. In perioada asta insa a inceput sa-mi placa, chiar sa ma caracterizeze.. Totusi si dezordinea are o carizma aparte...Are o prezenta inedita, ca o diva superba pe o scena mare.
Are intreaga scena, se simte la ea acasa, ba chiar straluceste in lumina reflectoarelor...
Si…stii bine asta - am aripi frante, chiar daca mai zbor.
Zbor, dar nu cum mi-as dori, iar aripile ce-mi erau usoare odata, azi sunt grele, mult prea grele.
Imi iau avant, ating cu un zambet soarele, imi musc cu furie buzele si ma vad iar prabusita pe pamantul fierbinte...
E un murmur al noptii rece, cu pasi greoi si timizi ce se indreapta spre mine, Ma uit la el, ii rad,si ma intorc sa plec. Si totusi ceva ma retine acolo, ceva… De mai multe ori am tot incercat sa fug, sa plec si sa ma ascund pentru ca era cea mai usoara cale, era cea mai usoara evadare care de foarte multe ori imi reusise. Stiam deja etapele, le cunosteam prea bine, erau arhicunoscute si totusi … de data asta era imposibil… poate chiar inevitabil.
Vantul ma loveste in fata, imi usca cele 2 lacrimi care curgeau alene si se rostogoleau usor pe obrazu-mi vested. Ii cer compatimire si totusi nu primesc. Ma pune fata-n fata cu mine, iar eu ma intreb: de data asta ce mai fac? Cum mai procedez?
In cele din urma cred ca am gasit raspunsul…
- De data asta nu mai pot fugi… NU!
Afară ploua… picăturile curgeau dese, dense şi foarte greoaie pe pământul uscat.
Râmele ieşiseră să facă o plimbare prin bălţile pline de acea apă fină, cenuşie şi rece, să se răsfeţe după mai multe zile caniculare… Era o continuă mişcare…
Iar noi ne iubeam… Nu aveam legătură cu acel décor ploios din acea lună de mai; ce ne păsa… nu ne interesa de ploua sau nu…
noi ne iubeam simplu, comod, firesc…
Morning…
O cafea? O tigara? Sa-mi aranjez parul ciufulit? Sa ma uit pe geam sa vad de e soare, de e primavara afara? Sau sa ma uit in calendar ce zi e azi?
Nu stiu cat e ora, dar stiu ca e dimineata…
Nu stiu ce se intampla pe biroul meu, vad doar ca e dezastru total: un laptop sta timid si furisat printre mormanul de hartii aruncate aiurea, scrise, taiate, botite; alaturi se mai ridica triumfator un alt rand de carti: economie, ecomony, economics, adica tot economie… Pfff…pe ordinea de zi proiecte…multe si d toate.
Iar timpul asta fuge, alearga ca dementul…
Si azi puteam sa fiu in parc sa citesc una dintre cele 2 carti artistice care stau si ele ratacite undeva pe biroul meu sau puteam sa fiu intr-un oras indepartat sa-i admir arhitectura, insa nu azi si maine si poimaine am de facujt curat pe biroul....
Weekend frumos Voua tuturor!
Treceam prin orasul pustiu, prin cartierele nelocuite si pline de mizerie, pline de acel gust acru de produse alterate. Cu fiecare strada cu care inaintam simteam un dezgust mai puternic si mai puternic, iar senzatia de voma devenea mai accentuata. Desi situat in centrul oraselului, cartierul nu avea un caracter sinistru, ba din contra- era casa multimii de sobolani si soareci din preajma…
Era linistit insa, putea-i sa-ti spui rugaciunile in pace, fara sa fii deranjat de aglomeratia existenta in marele orase sau de zumzetul sutelor de trecatori care te privesc direct in ochi si iti cer un raport de activitate… Privirile lor te dor, te ard, te cuprind de mijloc si te arunca il acel zid de creta, aparent alba…
Desi mintea mea deloc lucida nu mai gandea, desi inima nu mai avea acel puls ce trebuia sa-l aiba, desi sangele era mai alb in obraji ca orice altadata, stiam ca e o stare normala, stiam ca nu avea sa se intample nimic azi, si nici maine, poate nici poimaine, era prea usor sa fie totul asa de repede… Trebuia sa mai treaca timp, sa mai infloreasca mucegaiul pe la colturi de strada, sa mai apara mustele prin cartier, sa se mai inmultesca sobolanii.
Am aruncat ochii in juru-mi si nefiind urmarita de nimeni, mi-am tras un carton pe care poate mai statusera multi sobolani inaintea mea si m-am facut comoda. Da, foarte comoda…
In sfarsit ma simteam comod… ma deranja doar mirosul dezgustator, dar relativ repede incepusem sa ma obisnuiesc cu el, si sa nu-mi mai para atat de ciudat. Avem in mica poseta mai multe lucruri, dar simteam ca nu-mi apartin…
Nu, nu erau ale mele…
Nu, nu puteau fi ale mele…si totusi pe toate aparea numele meu: B.O.
Am tras unul din ele, l-am deschis si am inceput sa-l analizez…Nu stiam ce scrie in el, nu stiam de unde aparuse in poseta mea…dar cert era ca el al meu, ba chiar si numele confirma asta. Nestiinta asta ma irita, iar starea de nervozitate excesiva devenea grea. Am zis ca nu mai are rost, o sa ma gandesc mai tarziu la lucrurile astea marunte. Am tras o foaie si un pix cu rosu- singurul care-l aveam din marea diversitate de obiecte aruncate fugar in poseta aia urata si am inceput sa scriu: mai intai numele, data, apoi semnatura. Asta era tot, nu aveam ce sa scriu… Cred ca era suficient. Si asa erau deja prea multe detalii. Am intors timida foaia si am scris: “ desi destinul ne-a vrut impreuna, noi nu ne-am vrut…”
De ce vrei sa ma intrebi acum cui i-am scris? De ce?
Stiu ca ma crezi inca indragostita, dar nu sunt…
Am luat foaia pe care scrisesem, am lasat sa curga lin pe ea cea dintai lacrima din ziua respectiva, apoi am strans-o exact in sapte parti egale, perfect egale si i-am facut un loc printre celelalte lucruri. Trebuia s-o trimit destinatarului, dar cum era duminica si nu mai aveam nici un ban, m-am ridicat incet si am plecat personal catre destinatar. Era ceva mai departe, dar merita efortul. Asteptam atat de mult sa ma revada, dar fara ca eu sa-l revad. Fiinta mea nu ar mai fi suportat o dubla lovitura. Nu as fi vrut sa-i simt nicidecum prezenta, nu as fi vrut sa-l mai fi deranjat vre-un pic. Il iubisem prea mult… Cred ca de fapt niciodata nu-l iubisem, nu ne iubisem…
Destinatarul meu era rece, cum fusese mereu cu mine, dar raceala prindea contur, prindea viata pe care niciodata nu o avusese…
De data asta destinatarul meu nu mai era acasa…si nu avea sa mai fie niciodata la acea casa, pe care o stia el, pe care o stiam noi…
Mi-am impreunat mainile de pamantul lui rece, as fi vrut sa-l sarut, dar nu am avut suficient curaj, i-am lasat scrisoarea sub lespedea rece de piatra si am plecat. Mi-am mai intors inca odata privirea si m-am simtit libera, usoara…Dupa multe luni de ezitari in sfarsit usoara…
Stiu ca nu o v-a citi niciodata, dar ea va exista… va exista prin mine si nu doar pentru mine
B.O
Uneori refuz sa cred ceea ce vad, uneori cred in ceea ce refuz,
Uneori dorm dulce si pufos, uneori nu dorm deloc.
Petrec umbrele in care tu nu apari,
Dar ce conteaza …le petrec pentru tine.
…Deschise incet
Stia ca pe ea o deranja cand el se furisa pe langa
Ea era eleva lui, el era profesorul de pian si atat. Atat ar fi vrut ei doi sa zica, insa privirile lor zburdalnice si cele 2 inimi nebune ziceau mai mult, mai mult si mai mult… Era o negare profunda in mintile celor doi, trosnea mintea ei de ganduri pline…Noptile stateau la geamuri diferite, iar cand intamplarea ii facea sa se zareasca unul pe celalalt tresareau, iar picioarele le deveneau neascultatoare; oglinda din maina ei aluneca incet si lent si devenea dintr-o data sute de bucatele mici, micute.
Incepea sa cante la pian.
El era in extaz cand o auzea, ea era mandra ca-I era ucenica.
Isi dorea sa-I cuprinda mainutele fine, in palmele lui mari, reci si zgripturoase.
Totusi era trecut de 37, iar ea decat o copila de 17…Ar fi putut sa-I fie tata, el se simtea insa in postura de iubit….
Ar fi putut sa plece, dar nu…el prefera s-o vada de la distanta in fiecare zi. Ar fi putut sa incerce s-o sarute, sa se convinga ca si ea simte la fel, dar…buzele ei erau prea senzuale pentru a-I simti cei douazeci de ani diferenta dintre ei. Si apoi el nu voia s-o vada suferind…Se intreba adesea cum de reusise sa se indragosteasca de o copila, de propria lui eleva ?
El continua s-o iubeasca in taina…
Si azi in indedepartatul orasel, se mai aude cantecul din odaita de la parter
E cantecul profesorului de pian…
