Mi-ai redat primavara...

Nu am banii pe care mi- aş dori să-i am, nu am job-ul la care tind, nu am ciorbă în fiecare zi la pranz, nu am o bibliotecă plină cu cărti şi timp suficient ca să mă destind...

De multe ori sunt tristă, îmi fac griji pe care nu are trebui să mi le fac, gândesc prea mult, acţionez prea puţin, irosesc timp pe lucruri inutile, visez prea mult cu ochii deschişi...

Sunt uitică, îngrozitor de urâtă, rece şi egoistă... Reuşesc însa să iubesc. În serile târzii privesc trandafirii roşii, te caut în mintea mea şi te îmbraţişez. Mi-ai redat primavara...

Carpe Diem

Deschide uşa şi intră repede salutând pe toată lumea. Îşi ocupă locul la birou şi începe să-şi facă programul pentru ziua respectivă. Are foarte multa treabă pentru ziua de astăzi: documente, şedinţe, întâlniri, rapoarte, statistici, însă nimic din toate acestea nu o înfricoşează. Îşi iubeşte munca. Îşi iubeşte rapoartele.

La cei 25 de ani ai ei, e fericită, aparent fericită. Nu e casătorită, însă are un iubit pe care îl iubeşte, respectiv şi el o iubeşte. Se văd de 4 ori pe săptămână, dar se ceartă în medie de 5, se întrec la telefon urlând unul la altul, când se revăd primele zece minute sunt armonie, pace şi dulceaţă, iar următoarele la fel de dulci: pahare sparte, vase aruncate, crize de isterie şi nervozitate, ţigări arse aruncate aiurea si două căni de cafea de mult răcite.

Ane- Marie afirmă de fiecare dată ca îl iubeşte mai mult decât ieri şi cel puţin la fel de mult ca şi mâine.

În dimineaţa asta şi- a propus să-l sune ceva mai târziu ca de obicei şi să încerce marele efort să nu se mai certe de la primele ore ale dimineţii.

Zece fără un sfert. Îşi ia telefonul, hotărâtă să îl sune, însă în cele din urmă se răzgândeşte. Poate încă doarme. Îşi reia activitatea, hârtiile şi documentele şi rămâne mult timp conectată cu ele.

Doisprezece şi un sfert. Ane- Marie se retrage să-şi servească cafeluţa şi să mănânce o ciocolată. Îl sună entuziasmată pe Darius. Darius se pregătea să plece şi el la nişte şedinţe. Îi face o deosebită plăcere să o audă, o vede calmă şi plină de viaţă, cu vocea ei suavă şi caldă.

- Ane-Marie, scumpo, te simţi bine? Te văd schimbătă...

- Darius, sunt bine. Sunt plină de viaţă şi vreau să împart această viaţă cu tine. Vreau să-ţi dau timpul meu ţie, vreau cioburile din bucătărie să dispară, vreau să cumpărăm un nou set de vase.

- De ce? Nu mai avem farfurii? Nu mai avem ce să stricăm?

- Darius, viaţa mea e prea scurtă pentru a o mai cheltui pe chestii inutile.

Ochii îi devin roşii şi ard. Buzele îşi pierd culoarea, iar glasul îi scade.

- Darius, viaţa mea are clipe numărate, hai să le dăm acestor clipe un nou parfum, o nouă aromă. Nu-mi pasă câte vor mai fi şi cum vor fi, vreau aceste zile să-ti aparţină ţie.

Labirint

Ceva se intampla...Nu ma mai inteleg cu oamenii, ei nu ma mai inteleg pe mine, iar supararea isi face loc printre noi. Problema e in mine sau problema e in ei. Sau poate problema e in noi?...

Labirint al vietii: mii de drumuri, sute de usi, zeci si zeci de obstacole...

Puterea si forta de a reusi

Puterea si forta de a reusi si de a depasi anumite obstacole sta in noi. Credem ca suntem doborati de ninsorile iernii sau ca frigul e prea rece, insa caldura vine din ultimele amintiri existente. Tocmai cand te crezi la pamant iti descoperi adevaratele limite, descoperi faptul ca nu esti atat de slab precum te stiai, ca nu esti atat de urat, precum te credeai. Din interiorul tau puterea de a lupta urla, striga la tine si iti zice sa te trezesti. Nu mai e timp sa stai pe banca de rezerva, nu mai e timp ca altii sa decida si sa actioneze pentru tine.

Acest timp a ramas in urma, iar in locul lui iti zambeste puterea si forta de a reusi.

Plicul

- Scrie!

- Nu pot…îi zic eu şi îmi las ochii plecaţi în jos.

- Poţi, dar ţi-e frică… Încearcă să scrii. Te vei simţi mai bine, doar îti place să faci asta, eliberează-ţi mintea, eliberează-ţi corpul.

Îl văd cum se uită din milă la mine şi sufletul nu vrea să mai supraveţuiască. În câteva minute aud cheia rotindu-se în broasca uşii şi realizez că a plecat, că am rămas eu cu mine, noi două într-o cameră plină cu el.

În cele din urmă decid să nu-mi mai plâng de milă şi mă ridic. Mă îndrept spre bucatărie, iar acolo pe mica măsuţa mov, cel care a plecat mi-a lăsat micul dejun pregătit. Ce drăguţ! Alături găsesc şi un plic.

- Da, nu a avut curaj sa-mi spună că nu se mai întoarce şi mi-a lăsat mesajul în plic- primul gând care îmi trece prin minte. Nu deschid plicul, nu plâng, nu regret, nu… Savurez ultimele clipe cu el, micul dejun…

În cele din urmă îmi înfrunt teama şi deschid plicul. Rămân şocată. Cred ca o sa leşin.

“ Prostuţo, Te iubesc atât de mult. Am plecat la magazin după prajiturile tale preferate. Revin repede. Te pup”

Strâng plicul la piept, iar lacrimile nu încetează să curgă…

Distribuitorul de zâmbete

Îi văd cum aleargă trişti, nervoşi şi furioşi. Sunt mereu în criză: de bani, de timp, de evenimente, de stări, de emoţii, de cuvinte. Criză... Mă amestec şi eu printre ei, folosesc acelaşi aer, acelaşi metrou, aceleaşi zile, formăm aceeaşi masă omogenă.

Zi de zi, din zori şi până noaptea târziu, de luni până duminică m-am angajat să împart zâmbete. Le distribui atât în pacheţele de dimensiuni mai mici, cât şi în cutii de dimensiuni mai mari. Nu-mi e frică sau teamă ca pot rămâne fără job, contractul meu ca distribuitor de zâmbete este pe o perioadă nedeterminată. Zâmbeşte pentru o lume mai bună! Priveşte viaţa cu mai mult optimism!

Carpe diem!