O cafea? O tigara? Sa-mi aranjez parul ciufulit? Sa ma uit pe geam sa vad de e soare, de e primavara afara? Sau sa ma uit in calendar ce zi e azi?
Nu stiu cat e ora, dar stiu ca e dimineata…
Nu stiu ce se intampla pe biroul meu, vad doar ca e dezastru total: un laptop sta timid si furisat printre mormanul de hartii aruncate aiurea, scrise, taiate, botite; alaturi se mai ridica triumfator un alt randde carti: economie, ecomony, economics, adica tot economie… Pfff…pe ordinea de zi proiecte…multe si d toate.
Iar timpul asta fuge, alearga ca dementul…
Si azi puteam sa fiu in parc sa citesc una dintre cele 2 carti artistice care stau si ele ratacite undeva pe biroul meu sau puteam sa fiu intr-un oras indepartat sa-i admir arhitectura, insa nu azi si maine si poimaine am de facujt curat pe biroul....
Televiziunile internationale vorbeau si prezentau imagini infricosatoare cu ceea ce se intampla la Chisinau in acea zi. Unii o numeau "lovitura de stat", altii in ziceau "revolutia tinerilor", "act de sarlatanie", "tineri platiti pentru a face o dezordine nationala". Priveam speriata pe geam, iar ochii nu prea doreau sa creada imaginile infricosatoare si actele de violenta pe care le vedeau, derulandu-se imagine dupa imagine. Aveam ore in sir aceleasi informatii fara actualizari, fara a avea acces direct la sursele reale. Totul era blocat de catre "faimosii politicieni aflati la conducere in vremea respectiva".
7 aprilie 2009- s-a scris istorie, o istorie pe care am privit-o cu ochii nostri... o istorie pentru care s-a varsat mult sange.
Treceam prin orasul pustiu, prin cartierele nelocuite si pline de mizerie, pline de acel gust acru de produse alterate. Cu fiecare strada cu care inaintam simteam un dezgust mai puternic si mai puternic, iar senzatia de voma devenea mai accentuata. Desi situat in centrul oraselului, cartierul nu avea un caracter sinistru, ba din contra- era casa multimii de sobolani si soareci din preajma…
Era linistit insa, putea-i sa-ti spui rugaciunile in pace, fara sa fii deranjat de aglomeratia existenta in marele orase sau de zumzetul sutelor de trecatori care te privesc direct in ochi si iti cer un raport de activitate… Privirile lor te dor, te ard, te cuprind de mijloc si te arunca il acel zid de creta, aparent alba…
Desi mintea mea deloc lucida nu mai gandea, desi inima nu mai avea acel puls ce trebuia sa-l aiba, desi sangele era mai alb in obraji ca orice altadata, stiam ca e o stare normala, stiam ca nu avea sa se intample nimic azi, si nici maine, poate nici poimaine, era prea usor sa fie totul asa de repede… Trebuia sa mai treaca timp, sa mai infloreasca mucegaiul pe la colturi de strada, sa mai apara mustele prin cartier, sa se mai inmultesca sobolanii.
Am aruncat ochii in juru-mi si nefiind urmarita de nimeni, mi-am tras un carton pe care poate mai statusera multi sobolani inaintea mea si m-am facut comoda. Da, foarte comoda…
In sfarsit ma simteam comod… ma deranja doar mirosul dezgustator, dar relativ repede incepusem sa ma obisnuiesc cu el, si sa nu-mi mai para atat de ciudat. Avem in mica poseta mai multe lucruri, dar simteam ca nu-mi apartin…
Nu, nu erau ale mele…
Nu, nu puteau fi ale mele…si totusi pe toate aparea numele meu: B.O.
Am tras unul din ele, l-am deschis si am inceput sa-l analizez…Nu stiam ce scrie in el, nu stiam de unde aparuse in poseta mea…dar cert era ca el al meu, ba chiar si numele confirma asta. Nestiinta asta ma irita, iar starea de nervozitate excesiva devenea grea. Am zis ca nu mai are rost, o sa ma gandesc mai tarziu la lucrurile astea marunte. Am tras o foaie si un pix cu rosu- singurul care-l aveam din marea diversitate de obiecte aruncate fugar in poseta aia urata si am inceput sa scriu: mai intai numele, data, apoi semnatura. Asta era tot, nu aveam ce sa scriu… Cred ca era suficient. Si asa erau deja prea multe detalii. Am intors timida foaia si am scris: “ desi destinul ne-a vrut impreuna, noi nu ne-am vrut…”
De ce vrei sa ma intrebi acum cui i-am scris? De ce?
Stiu ca ma crezi inca indragostita, dar nu sunt…
Am luat foaia pe care scrisesem, am lasat sa curga lin pe ea cea dintai lacrima din ziua respectiva, apoi am strans-o exact in sapte parti egale, perfect egale si i-am facut un loc printre celelalte lucruri. Trebuia s-o trimit destinatarului, dar cum era duminica si nu mai aveam nici un ban, m-am ridicat incet si am plecat personal catre destinatar. Era ceva mai departe, dar merita efortul. Asteptam atat de mult sa ma revada, dar fara ca eu sa-l revad. Fiinta mea nu ar mai fi suportat o dubla lovitura. Nu as fi vrut sa-i simt nicidecum prezenta, nu as fi vrut sa-l mai fi deranjat vre-un pic. Il iubisem prea mult… Cred ca de fapt niciodata nu-l iubisem, nu ne iubisem…
Destinatarul meu era rece, cum fusese mereu cu mine, dar raceala prindea contur, prindea viata pe care niciodata nu o avusese…
De data asta destinatarul meu nu mai era acasa…si nu avea sa mai fie niciodata la acea casa, pe care o stia el, pe care o stiam noi…
Mi-am impreunat mainile de pamantul lui rece, as fi vrut sa-l sarut, dar nu am avut suficient curaj, i-am lasat scrisoarea sub lespedea rece de piatra si am plecat. Mi-am mai intors inca odata privirea si m-am simtit libera, usoara…Dupa multe luni de ezitari in sfarsit usoara…
Stiu ca nu o v-a citi niciodata, dar ea va exista… va exista prin mine si nu doar pentru mine
Tu ai ales alta cale. Ti-am daruit si viata mea, Tu ai ucis-o dintr-o intamplare. Stateam in sicriu si ma gandeam, Zambeam, radeam, plangeam. O, esti o minune! mi-ai redat libertatea, iar acum am aripi si zbor. Zbor, zbor, nu ma mai intorc spre tine sa stii adio…
Prin soarele ce-mi urla deasupra, eu eram oarba, orbita de un intuneric ce exista doar in mintea mea…Era vremea sa renunt la povesti, sau cel putin asa credeam…Era timpul, pentru altceva…sau poate ca inca nu sosi acel timp desi eu fortam nota… Poate ma grabeam aiurea? Ma grabeam sa vad soarele, care-mi urla deasupra…
Si port in mine un dor, un dor nebun imbibat cu mucegaiul din vremuri trecute...Incerc sa-l sterg cu maina, dar mirosul imi patrunde pana in creier si el incepe sa-mi functioneze...Am inceput sa iubesc, dar oare iubesc ce trebuie... Am inceput sa uit intregi file din viata mea hoinara, dar oare se merita? Si port in mine un dor, un dor nebun...
Ador noptile tarzii cand pot sa aud mustele cum zboara, cand pot sa prind fiecare gand in palme sa-l privesc, iar apoi sa-l arunc in acelasi cos plin cu mii de alte lucruri, la fel aruncate si ele... Spatiu putin in cos, dar cum visele sunt vise, isi gasesc iute un loc de cinste, de suprafata...
Astept primavara, astept Pastele. Un sfarsit de aprilie cand ii voi cuprinde pe toti ai mei la piept. Nu am mai fost cu totii la aceeasi masa de peste 300 de zile: frumoase si dulci, triste si urate, grele si insuportabile, 300...zile... Astept primavara :)
…Deschise incet usacrezand ca ea poate doarme. Nu ar fi vrut s-o trezeasca, prefera s-o vada acolo in micutul ei pat, dormind, visand, zambind…
Stia ca pe ea o deranja cand el se furisa pe langa usa ei s-o admire. Brusc devenea mai nervoasa fata de aceasta prezenta deloc straina…
Ea era eleva lui, el era profesorul de pian si atat. Atat ar fi vrut ei doi sa zica, insa privirile lor zburdalnice si cele 2 inimi nebune ziceau mai mult, mai mult si mai mult… Era o negare profunda in mintile celor doi, trosnea mintea ei de ganduri pline…Noptile stateau la geamuri diferite, iar cand intamplarea ii facea sa se zareasca unul pe celalalt tresareau, iar picioarele le deveneau neascultatoare; oglinda din maina ei aluneca incet si lent si devenea dintr-o data sute de bucatele mici, micute.
Incepea sa cante la pian.
El era in extaz cand o auzea, ea era mandra ca-I era ucenica.
Isi dorea sa-I cuprinda mainutele fine, in palmele lui mari, reci si zgripturoase.
Totusi era trecut de 37, iar ea decat o copila de 17…Ar fi putut sa-I fie tata, el se simtea insa in postura de iubit….
Ar fi putut sa plece, dar nu…el prefera s-o vada de la distanta in fiecare zi. Ar fi putut sa incerce s-o sarute, sa se convinga ca si ea simte la fel, dar…buzele ei erau prea senzuale pentru a-I simti cei douazeci de ani diferenta dintre ei. Si apoi el nu voia s-o vada suferind…Se intreba adesea cum de reusise sa se indragosteasca de o copila, de propria lui eleva ?
El continua s-o iubeasca in taina…
Si azi in indedepartatul orasel, se mai aude cantecul din odaita de la parter
