Nepotrivirea

…Deschise incet usa crezand ca ea poate doarme. Nu ar fi vrut s-o trezeasca, prefera s-o vada acolo in micutul ei pat, dormind, visand, zambind…

Stia ca pe ea o deranja cand el se furisa pe langa usa ei s-o admire. Brusc devenea mai nervoasa fata de aceasta prezenta deloc straina…

Ea era eleva lui, el era profesorul de pian si atat. Atat ar fi vrut ei doi sa zica, insa privirile lor zburdalnice si cele 2 inimi nebune ziceau mai mult, mai mult si mai mult… Era o negare profunda in mintile celor doi, trosnea mintea ei de ganduri pline…Noptile stateau la geamuri diferite, iar cand intamplarea ii facea sa se zareasca unul pe celalalt tresareau, iar picioarele le deveneau neascultatoare; oglinda din maina ei aluneca incet si lent si devenea dintr-o data sute de bucatele mici, micute.

Incepea sa cante la pian.

El era in extaz cand o auzea, ea era mandra ca-I era ucenica.

Isi dorea sa-I cuprinda mainutele fine, in palmele lui mari, reci si zgripturoase.

Totusi era trecut de 37, iar ea decat o copila de 17…Ar fi putut sa-I fie tata, el se simtea insa in postura de iubit….

Ar fi putut sa plece, dar nu…el prefera s-o vada de la distanta in fiecare zi. Ar fi putut sa incerce s-o sarute, sa se convinga ca si ea simte la fel, dar…buzele ei erau prea senzuale pentru a-I simti cei douazeci de ani diferenta dintre ei. Si apoi el nu voia s-o vada suferind…Se intreba adesea cum de reusise sa se indragosteasca de o copila, de propria lui eleva ?

El continua s-o iubeasca in taina…

Si azi in indedepartatul orasel, se mai aude cantecul din odaita de la parter

E cantecul profesorului de pian…